Hmm... de la prima vizită pe care mi-a făcut-o, adică înainte de Crăciun, treaba s-a agravat, adică părinţii mei nu au fost de acord, mai ales mama, să am o relaţie la distanţă cu un necunoscut de la sute de km depărtare. Aşa se face că am decis, cu tot regretul, să ne vedem pe ascuns.
Ne aflăm acum în data de 2 februarie 2010, ziua în care EL a venit pentru a doua oară ca să mă vadă. Eram în vacanţa dintre semestre şi am profitat de timp, şi de situaţie, pentru că un prieten şi-a închiriat un apartament aproape de mine, aşa aveam unde să ne adăpostim de frig, iar EL avea un loc în care să îşi petreacă cele câteva nopţi.
Cred că era în jur de ora 2 la amiază când mă îndreptam grăbită spre autogară în întâmpinare, iar pe drum cred că m-am împiedicat de vreo 10 ori şi am coborât vreo 145 de sfinţi. Am intrat în sala de aşteptare şi l-am văzut aşezat pe un scaun zâmbind ca un copil. Mi-a luminat ziua cu acel zâmbet cald, solar, şi mi-a umplut inima de bucurie. Ne-am îmbrăţişat şi ne-am sărutat ca doi nebuni, sub privirile celor din incinta autogării!
Am pornit spre apartamentul prietenului de care spuneam, râdeam, eram fericiţi că ne-am reîntâlnit, dar stăteam cu frica în sân că în orice clipă ne pot descoperi părinţii mei sau cineva cunoscut. Când am ajuns m-a ridicat şi m-a trecut pragul în braţe, cum fac tinerii căsătoriţi. Ne-am îmbrăţişat şi ne-am sărutat iar şi iar, apoi ne-am hotărât să ieşim la o plimbare, să facem nişte poze. Spre seară ne-am întors cu nişte mâncare de la fast food pe care am mâncat-o în câteva minute. Eram lihniţi după o zi întreagă de hoinărit pe străzi.
Am ieşit şi ziua următoare să hoinărim, dar de data aceasta nu am mai stat aşa mult, aveam nevoie sa ne ţinem în braţe la căldură, să glumim şi să povestim.
Cea de a treia zi am petrecut-o în apartament făcându-ne poze şi razând pe covorul din dormitor. Eram foarte aproape unul de celălalt, stăteam îmbrăţişaţi unul peste altul şi parcă simţeam că un fior îmi trece pe şira spinării, cred că şi el a simţit la fel în momentul acela, dar era târziu şi trebuia să mă întorc acasă. Toată seara m-am gândit în continuu la momentul acela când stătea deasupra mea şi simţeam acel fior rece, şi ce avea să se întâmple ziua următoare.
Cu greu a trecut noaptea şi dimineaţa, urmând pe la amiază să merg la el, să-l văd şi să-l iubesc ca în zilele precedente... sau poate că mai mult... Din nou ne-am petrecut ziua în apartament pentru a avea timp să ne ţinem în braţe, dar amândoi ştiam că avea să se întâmple ceva nou între noi... Da, aţi ghicit, am început să ne sărutăm şi încetul cu încetul să ne dezbrăcăm unul pe altul. De la bun început mi-era teamă de acest moment, mi-era teamă de un nou eşec, dar am riscat. M-am dăruit lui trup şi suflet chiar dacă era o posibilitate foarte mare să plece şi să nu-l mai văd vreodată. Am făcut dragoste încet, ca şi cum aveam tot timpul din lume, dar pentru noi timpul s-a oprit în loc... După acele clipe de bucurie sufletească şi trupească (nu ştiu câte au trecut) m-am pus la pieptul lui şi am şoptit "Nu mă părăsi...". Au fost cuvintele unei fete care tremura de teamă că ar putea fi abandonată după ce a dat tot ce a avut, dar nu, nu a fost lasată baltă. Am plecat din nou spre casă, de data aceasta într-o stare de bucurie greu de descris în cuvinte. Nu mi-a părut rău că în data de 5 februarie am fost a lui şi că am jurat că el va fii ultimul. Şi în ziua de azi îmi spun că el m-a făcut cea mai fericită fiinţă de pe pământ şi ţin la acest jurământ, chiar dacă... dar să revenim la subiect, adică la trecut.
Era cea de-a 5-a şi ultima zi pe care aveam s-o petrecem împreună, aşa că am propus să îi mai arăt câteva locuri dragi înainte de plecare. Am mers la baraj deoarece i-am promis că îi voi arăta acest loc magic, parcă desprins dintr-o carte... Pe o parte lacul, iar pe cealaltă pădurea. Pădurea aceea arăta ca un vis la sfârşitul iernii cu puţina zăpadă. Ne strângeam în braţe şi simţeam dorinţa ne a ne dărui din nou unul altuia, dar era frig şi se apropia seara. Am plecat spre casă cu inima strânsă, ştiind că e ultima zi petrecută împreună...
Inevitabil a venit momentul despărţirii, dar EL ştia că va reveni şi ne vom strânge în braţe, mie în schimb îmi era teamă că nu îl voi revedea... Mereu am fost sceptică şi cu greu capăt încredere în cineva, dar a meritat totul!
