Aşadar mă întorc în timp cu doi ani, mai exact la data de 19 decembrie 2009.
Era un frig de crăpau pietrele, iar eu aşteptam în gara din Alba Iulia, cu sufletul la gură, să-mi văd pentru prima dată iubitul. Trenul a avut ceva întârziere, astfel am petrecut vreo două ore în gară aşteptând să apară trenul... Am început să mă îngrijorez şi să spun că poate s-a răzgândit şi nu va mai veni... Când trenul a fost anunţat am simţit furnicături şi un nod în stomac... Stăteam pe peron cu inima cât un purice, iar în cele din urmă îmi văd iubitul coborând din tren. O explozie de bucurie a avut loc la vederea lui... Am alergat prin zăpadă cât m-au ţinut picioarele ca să primesc prima îmbrăţişare şi primul sărut. A fost ceva spontan şi de-a dreptul magic, pur şi simplu o întâlnire de neuitat a două fiinţe care s-au reîntâlnit. Mereu am simţit că ne ştim din altă viaţă, astfel că dulce a fost reîntâlnirea.
Am pornit împreună spre cetate, ţinându-ne de mână. Am făcut pe ghidul pentru două zile, pentru că urma să doarmă la mine o noapte. În drumul nostru m-am dovedit a fi foarte timidă, încât îmi era jenă să mă uit în direcţia lui, mai ales in ochii lui verzi-căprui. După două ore de îngheţ am hotărât să mergem la o cafea să ne încălzim, după care să plecăm acasă, ca să-l cunoască şi părinţii mei. Greşeala noastră a fost că nu le-am zis de la bun început că între noi este ceva mai mult decât prietenie. Părinţii mei au fost încântaţi să-l cunoască şi totul a fost în regulă. Am mâncat, am stat de poveşti, ne descopeream unul pe celălalt. Am hotarât să ieşim puţin în oraş ca să facem nişte poze şi să-i arăt decoraţiunile pentru Crăciun cu care era împodobit tot oraşul. Ne-am plimbat, ne-am fotografiat, ne-am jucat, iar la un moment dat am căzut unul peste celălalt în zăpadă, unde ne-am sărutat cu patimă. Când ne-am ridicat i-am zis "Iubitule, a ta voi fii mereu, mi-a fost dor de tine, sufletul meu pereche...". Ne-am îndreptat apoi spre casă, unde trebuia să păstrăm distanţa de ochii părinţilor. Ne-am pus la somn pe la 2 noaptea pentru că nu ne mai terminam poveştile... a fost aşa frumos...
Următoarea zi era un frig şi mai zdravăn decât în ziua anterioară, dar cu toate astea aveam de gând să mai batem oraşul încă o dată pentru câteva clipe de iubire. Am mers în camera alăturată în care dormea să-i spun "Bună dimineaţa!", iar răspunsul lui a fost "'Neaţa! Ştii ce zi e azi? Ziua în care avem o lună de relaţie. Te iubesc!". Într-adevăr... era prima noastră aniversare şi chiar o petreceam împreună, nu era un vis. Am ieşit în gerul de afară în căutarea unei cofetării care ne-ar putea da puţină linişte şi căldură. Iar am făcut o mulţime de fotografii ca să avem suficiente amintiri de la prima noastră întâlnire.
Seara a venit şi odată cu ea clipa despărţirii... Inainte de a pleca am promis că le voi spune părinţilor că noi ne iubim şi vrem să avem o relaţie împreună. Cu greu ne-am luat rămas bun şi am plecat în direcţii opuse, dar cu gustul dulce al sărutului pe buze şi cu promisiunea că ne vom revedea curând...
